Puritatea doctrinară și puritatea morală sunt două lucruri foarte diferite. Din nefericire mulți Creștini le confundă între ele și consideră că dacă este cineva mai fidel unei anumite doctrine creștine cu atât este mai pur din punct de vedere moral în ochii lui Dumnezeu. Este o eroare capitală deoarece a fi buni Creștini nu înseamnă să respectăm o anumită doctrină creștină ”cu sfințenie” ci înseamnă să ne putem iubi chiar și ”vrășmașul” doctrinar deci și pe acela care înțelege Creștinismul altfel decât noi. Pentru a putea realiza o astfel de performanță este nevoie să ne ridicăm deasupra doctrinelor și dogmelor și să le punem pe un plan cu totul secundar. Aceasta presupune o mai mare cuprindere a realității și înseamnă să ne transformăm din adepții militanți ai unor doctrine creștine parțiale și relative și ai unor instituții bisericești într-un canal de comunicare cu universul.

Puritatea morală nu este dată de puritatea doctrinară, adică nu suntem cu atât mai ”sfinți” cu cât respectăm mai fidel canoanele unei instituții bisericești sau ale alteia ci cu cât putem să iubim spiritual oamenii și să ne pese de ei. Suntem mântuiți prin har nu prin Lege adică suntem mântuiți prin ceea ce suntem și nu prin ceea ce facem din obligație sau din interes. Dacă Dumnezeu i-ar alege pe oameni după cât de atașați sunt de interpretările date Bibliei de către o Biserică instituțională sau alta ar trebui să fie foarte dificil deoarece inchizitorii care torturau oamenii în numele Lui erau cei mai atașați de o anumită doctrină și dogmă creștină. În numele religiei lor ei erau gata să ucidă pe oricine credea altfel decât ei.

Nu suntem mântuiți pentru că ne-am dorit să trăim veșnic ci suntem mântuiți pentru că în primul rând le-am dorit celorlalți ca ei și ele să trăiască veșnic și am făcut ceea ce am putut ca acest deziderat să se realizeze. Nu am obligat pe nimeni să creadă ca și noi și nici nu am sufocat pe nimeni sub greutatea părerilor noastre în materie spirituală. Nici nu se poate altfel căci spiritul este tocmai substanța invizibilă care modelează gândurile și ideile noastre și care deschide o cale adevărată către un univers spiritual. Spiritul nu trebuie să fie dominat de materie și nici de către manifestările pe care ea le induce în mintea omului. Legea nu este un remediu împotriva păcatului ci doar un avertisment împotriva lui. Dragostea spirituală este singurul tratament al păcatului.

Spiritul este supus unei singure reguli, credința se bazează pe convingerile personale. În rest avem de-a face cu manipulările instituțiilor religioase care promovează interesele lor instituționale. Nu suntem mântuiți prin ceea ce crede o Biserică instituțională sau alta ci prin ceea ce credem noi în mod personal. Nu ne mântuiește Biserica ci ne mântuiește Dumnezeu pe baza credinței noastre personale. Putem să respectăm toate canoanele bisericești date de către Bisericile instituționale cu extremă atenție și astfel să ne privim pe noi cu mândrie și în același timp putem să fim indiferenți la soarta altor oameni din jurul nostru și să îi privim cu dispreț pentru că ei cred alte lucruri de cât noi. Manifestările extremiste generate de fanatismul religios sunt oprite prin legile sociale dar nimeni nu poate, nici o lege din această lume, să oprească pe cineva să creadă în Dumnezeu, să îl iubească pe El și să respecte pe cei din jurul său.

Credința creștină are mai mult planuri. Pe de o parte este relația directă cu Dumnezeu a celor credincioși și a celor credincioase și pe de altă parte este relația dintre cei credincioși între ei, stabilită în numele lui Dumnezeu. Cea din urmă poate să fie edificatoare și înălțătoare dar poate să fie și distrugătoare și descurajatoare. Mai întâi de toate prioritară este relația cu Dumnezeu și fără o legătură bună cu El nu putem să avem o relație bună cu ceilalți oameni în numele Lui. Măsura spiritualității ne este dată de apropierea de Dumnezeu nu de apropierea de un colectiv de oameni care uneori ne poate ajuta să ne apropiem de El dar alteori ne poate îndepărta de o adevărată cunoaștere a Lui. La poarta lumii spirituale trebuie plătită o taxă doctrinelor și dogmelor religioase dar această taxă nu este încasată de Dumnezeu ci de oameni.

Se pune un accent exagerat pe ritualism în toate instituțiile bisericești. Credința în Dumnezeu se exprimă mai mult prin practicarea unor ritualuri și tradiții religioase decât printr-o stare sufletească, mintală și în final spirituală înălțătoare care să ducă și la acțiuni în favoarea semenilor. În loc de contemplație se servesc predici ca și cum scopul credințe creștine ar fi ținerea predicilor și nu transformarea caracterului omenesc. Predicile sunt doar un mijloc și nu un scop în sine și scopul este înălțarea sufletului omenesc la Dumnezeu și nu înlănțuirea lui în tot felul de păreri omenești care devenind obligatorii se transformă fie într-o armă fie într-un mijloc de manipulare. O viață întreagă Creștinii ascultă cam același gen de predici lineare care repetă unul și același lucru dar care îi predispune pe oameni mai mult către frica de necunoscut decât către o meditație profundă.

Un predicator foarte renumit care ”se revolta” cu voce tare pe păcătoși și în inervarea lui împotriva păcatului celorlalți începea chiar să strige și să amenințe cu iadul, un fel de ”mânie sfântă” a fost până la urmă acuzat și el de lucruri pe care poate el nici măcar nu le considera a fi păcate. Mulți predicatori ”puri” fac ”instrucție spirituală” cu enoriașii lor pentru că pur și simplu ei nu înțeleg că o atitudine spirituală autentică vine din interiorul celui credincios și a celei credincioase, din conștiința și inima ei și nu din motivații exterioare bazate pe frică. Nimeni nu devine un Creștin autentic din frică și dacă teama îl face sau o face să devină Creștină va purta cu ea o umbră care va întuneca mereu autenticitatea credinței sale. Înlocuirea cuvântului respect prin cuvântul frică denaturează întregul conținut al credinței creștine. Respectul față de Dumnezeu este începutul înțelepciunii adică recunoașterea existenței Lui. Frica iadului transformă viața celui sau celei în cauză într-un iad interior deoarece niciodată nu ajunge să aibă convingerea că nu va ajunge în iad, trăiește doar cu speranța că nu va ajunge acolo în acel fantezist loc.

Personal eu nu am afirmat niciodată că oamenii credincioși trebuie să părăsească sau să disprețuiască instituțiile bisericești dar nici nu pot să fiu de acord că aceste Bisericii instituționale trebuie întotdeauna crezute pe cuvânt, orbește, fără discernământ și fără spirit critic. Fiecare individ credincios are dreptul să își formeze propriile sale convingeri și să depășească limitele înguste ale dogmatismului creștin. Ceea ce am afirmat și ceea ce susțin în continuare este faptul că instituțiile și organizațiile bisericești au un caracter istoric, adică a fost un timp când ele nu au existat și va fi un timp când ele de asemenea nu vor mai exista, cu siguranță în Împărăția lui Dumnezeu și își vor pierde relevanța în momentul venirii Lui Hristos a doua oara pe norii cerului.

La începutul existenței sale Biserica nu era o instituție și nici o organizație religioasă autoritară condusă cu mână forte, Creștinii credeau sincer și urmau credința lor fără să li se impună anumite dogme sau doctrine. Biserica era condusă direct de Hristos prin Duhul Sfânt. Aceasta era adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Biserica apostolică care nu era împărțită în denominațiuni ci era organizată în comunități locale. Oamenii credincioși urmau credința lor care devenise puternică și se transformase în principii de viață pentru respectarea cărora  oamenii erau gata să și moară, atunci când era cazul.

Instituțiile bisericești și-au pus amprenta asupra credinței creștine și au impus și continuă să impună conținutul credinței Creștinilor, adică învățături obligatorii formulate de conducerile fiecărei instituții bisericești. Pe de altă parte, comunitățile creștine, cu cât mai puțin instituționalizate cu atât mai bine, au utilitatea lor indiscutabilă, de exemplu, în cadrul lor se săvârșesc diferite acte de cult. În multe feluri comunitățile creștine seamănă cu întreaga societate. Chiar dacă de exemplu o anumită societate este condusă politic în mod dictatorial, societatea nu dispare ca atare și nici oamenii nu pot și nici nu trebuie să părăsească societatea. Oamenii au nevoia să comunice și să coopereze și o vor face în ciuda oricărei dictaturi dar modul respectiv de a face politică afectează grav atât societatea în ansamblul său dar și conștiința fiecărui individ în parte.

Exact același lucru se întâmplă și în comunitățile creștine. Ele nu au cum să dispară și nici nu trebuie să fie pur și simplu părăsite de către Creștini dar impunerea autoritară a unor doctrine și dogme creștine afectează grav nivelul spiritual din acele comunități creștine și de asemenea și conștiințele celor credincioși și această influență este una negativă. În timp, sub influența lui Antihrist, alte lucruri mai grave vor fi impuse celor credincioși, în baza ”autorității bisericii” și o falsă închinare va fi și ea impusă. Atunci se va pune problema părăsirii Bisericilor instituționale sub semnul textului biblic din Apocalipsa 18, ”Ieșiți din Babilon copiii Mei” știind că Babilonul a constituit un loc de robie pentru Evrei. Acel moment încă nu a venit deci nu există nici un motiv pentru a părăsi acum comunitățile creștine din cadrul Bisericilor instituționale. Când acel moment va veni Hristos le va face cunoscut fraților și surorilor Lui acest lucru.

Aparținând unei comunități creștine , în același timp, fiecare credincios și fiecare credincioasă trebuie să fie conștientă că aceasta nu înseamnă că aparțin de adevărata Biserică a lui Dumnezeu, care este unică, un singur Trup și nu este divizată instituțional între diferite Biserici instituționale. Adevărată Biserică a lui Dumnezeu, la fel ca în timpul apostolilor și încă mult mai mult decât atunci este condusă direct de Hristos care cunoaște pe fiecare dintre cei care aparțin de ea. Acolo trebuie să ajungă fiecare Creștin care își dorește mântuirea și botezul în apă, săvârșit într-o instituție bisericească, nu înseamnă automat intrarea în Biserica unică a lui Dumnezeu.

Botezul în apă are valoare mântuitoare numai dacă este urmat de nașterea din nou a fiecărui Creștin în parte. Prin botezul în apă Creștinii nu fac un legământ cu o instituție bisericească sau altă ci direct cu Persoana lui Hristos. El este acela care conduce direct pe drumul mântuirii pe fiecare Creștin în parte de multe ori împotriva ostilității din interiorul Bisericilor instituționale care se manifestă împotriva unor credincioși și ai unor credincioase. Bisericile instituționale au devenit foarte bogate și autoritare și exercită o influență asupra Creștinilor mult mai mare decât ar fi cazul. Fiecare Creștin este bine să fie într-o relație personală cu Hristos și comunitățile creștine nu ar trebui să intervină direct în această relație, ci doar să o ocrotească prin acțiuni indirecte.

Comunitatea creștină este un prilej de a practica valorile creștine dar și o posibilitate de a deveni ipocriți. Mulți creștini adoptă ocazional o ținută pioasă și în exterior sunt ușor de confundat cu sfinții. Totul se poate face și de ochii lumii. Este deja mare lucru că mulți Creștini intuiesc cum ar trebui să se poarte un om care profesează credința creștină dar este insuficient dacă curăță paharul doar în exterior, după cum spunea Isus (Iisus). Este mai valoros să îți deconspiri nedumeririle decât să afișezi o pioșenie necaracteristică atunci când ești privit atent de către coreligionari. Comunitățile creștine se pot transforma într-un ”viespar” de bârfe în care mulți Creștini pot să se simtă inconfortabil din punct de vedere spiritual. Calea îngustă înseamnă să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oamenii care ne solicită supunerea față de organizațiile lor pe care greșit le prezintă ca fiind ”Biserica”.  

Oamenii își pun întrebări și chiar dacă răspunsurile sunt ocolite totuși întrebările nu se șterg ele rămân adânc înrădăcinate în conștiințe până când apare un posibil răspuns. Religiile conțin mai multe întrebări decât răspunsuri dar tot ele sunt adesea ostile unor explicații serioase pe care tind să le catalogheze descalificator și denigrator.  Dumnezeu deține răspunsurile la toate întrebările noastre și de aceea la El trebuie căutate acestea. Fără o legătură personală solidă cu Dumnezeu putem să facem mai mult rău decât bine atunci când acționăm în numele Lui, devenind activiști religioși. Creștinii care sunt tributari dogmelor și doctrinelor lor nu pot să practice Creștinismul decât în limitele acestora. Tot ceea ce depășește aceste limite ajunge să fie privit ca și erezie și Creștinii nu suportă ”impuritatea” celor care găsesc răspunsuri chiar și la întrebările lor nerostite.

Sfinți sunt aceia și acelea care au căutat și au găsit răspunsuri la întrebările lor nu aceia și acelea care nu își pun niciodată întrebări de teamă că nu vor găsi răspunsurile. Comunitățile creștine sunt necesare cu toate scăderile lor și eu nu am propus niciodată desființarea lor. Actele de cult se săvârșesc în cadrul comunităților creștine, ele sunt ”aerodromurile” după care cei mai mulți Creștini își iau zborul către infinit. Cu toate acestea Dumnezeu nu își manifestă dragostea după limite umane. Dumnezeu este deasupra religiilor în sensul că El prețuiește mai mult sufletele oamenilor decât dogmele și doctrinele relative și de aceea imperfecte. Oare Dumnezeu se uită la cât de mult respectăm o dogmă sau alta, un ritual sau altul sau cât de mult suntem atașați de valorile Sale? Conținutul credinței creștine este unul ”înaripat” dar ambalajele dogmatice în care este prezentat acest cuprins de valori sunt de multe ori necorespunzătoare și neadecvate conținutului.

La poalele munților înalți sunt văi largi și drumuri late dar cu cât ne ridicăm spre înălțimi drumurile se îngustează și către vârful munților nu mai sunt drumuri marcate ci doar pante abrupte. Așa este și cu domeniul credinței. Isus (Iisus) a spus că lata este calea care duce la pierzare și mulți oameni merg pe ea dar îngustă este calea care duce la viață și sunt puțini cei și cele care o găsesc. Calea cea lată nu este calea necredincioșilor ci a celor care se consideră a fi credincioși și care urmează drumul bătătorit pe care au mers o multitudine de oameni înaintea lor. Calea lată este calea legalismului ”fără suflet” formalismului religios, rece și uscat în care vânătorii de greșeli sunt fericiți că ei și ele sunt mai ”buni” și mai ”bune” decât alte persoane pe care le-au prins făcând greșeli de conduită religioasă. Calea lată este calea pe care mergeau Fariseii în timpul vieții lui Isus (Iisus) pe pământ. Căutau să îl prindă pe El cu greșeli pentru ca să poată să se considere superiori Lui și de asemenea să anuleze mesajul Său venit de la Dumnezeu.

Litera omoară dar Duhul dă viață. Atunci când Isus (Iisus) le-a sugerat ucenicilor Săi să mănânce trupul Lui și să bea sângele Lui cei mai mulți ucenici l-au părăsit. Interpretarea literală a Bibliei este foarte dăunătoare și îi separă pe oameni de Isus (Iisus). Ucenicii cei mai apropiați, deși poate că nici ei nu știau despre ce este vorba, au înțeles că spusele lui Isus (Iisus) cuprind sensuri mai înalte și nu l-au părăsit. Aproape toate învățăturile lui Isus (Iisus) aveau un sens parabolic care se cerea descifrat tot de El. Nu tuturor le era dat să înțeleagă sensul profund al parabolelor și tot așa este și în ziua de astăzi. Dincolo de litera Bibliei există niște învățături spirituale care au menirea să transforme sufletele acelora cărora le-a fost dat să le înțeleagă.

Capacitatea de a înțelege acest sens spiritual încrustat în sufletul unor oameni este semnul că cineva se află pe calea îngustă. Bisericile instituționale oferă învățăturile lui Isus (Iisus) ca pe o pilulă amară, adică le ”îndulcesc” cu promisiuni pe care El nu le-a făcut. Isus (Iisus) nu a promis că toți oamenii vor fi mântuiți, El a spus că doar aceia și acelea care vor fi născute din nou vor ajunge la mântuire. El a mai spus că mulți sunt chemați și puțini sunt aleși nu pentru că doar puțini vor ține cu strictețe posturile și vor respecta tradițiile, oricum sunt multe astfel de persoane, ci pentru că doar puțini realizează sensul spiritual al spuselor Sale. Calea cea lată este calea majorității celor credincioși care țin formal credința creștină dar care nu au inimile și sufletele transformate de Dumnezeu și care nu s-au ridicat către vârful muntelui spiritualității creștine de unde pot să vadă până departe perspectiva pe care El o oferă celor credincioși. Această cale lată nu este rezervată numai Ortodocșilor sau Catolicilor ea este parcursă în egală măsură de mulți Protestanți sau Neoprotestanţi.

Calea cea îngustă este o cale a inimii, a unor revelații interioare, profund transformatoare, este o cale pe care o găsim înscrisă în noi atunci când îl căutăm pe Dumnezeu. Este calea pe care merge inima fiecăruia dintre noi și pe care o urmează fiecare ca pe o cale a Golgotei atunci când cei din jur nu o înțeleg. Este o cale care se contrazice de multe ori cu interesul personal lumesc al celor care o urmează și este grea deoarece nu este foarte vizibilă și de aceea este de multe ori greșit interpretată. Calea îngustă este calea celor puțini care pun interesul spiritual deasupra oricărui alt interes și care sacrifică orice altceva pentru a fi aproape de Dumnezeu. Calea îngustă este calea acelora care au ajuns să îl iubească pe Dumnezeu nu doar să creadă în El, deci care îl cunosc așa de bine pe El încât relația personală cu El s-a transformat într-o relație profund spirituală.